Bunica avea o livadă de meri în spatele casei, pe un deal blând, dinspre care se vedea tot satul. Erau meri bătrâni, pe care îi sădise, spunea ea, cu mâna ei, când era tânără. Primăvara, când înfloreau, livada se umplea de un alb ca de nea și de o frumusețe rară, iar albinele veneau în roiuri, zumzăind de dimineața până seara. Pe coasta de alături bunica mai avea și o vie, dar inima ei era la meri.
Eu veneam la bunica în fiecare vacanță. Îmi plăcea, mai ales, vremea culesului. Bunica spunea mereu celor care o ascultau că merele bune se fac numai acolo unde pământul este iubit. „Pomul simte", zicea ea, „dacă te apropii de el cu grabă sau cu drag." Eu credeam că glumește, dar mâinile ei mângâiau cu blândețe scoarța aspră a copacilor, ca pe un obraz de copil.
Era atâta liniște în livadă, încât auzeai mărul căzând în iarbă. Culegeam împreună, încet, alegând fructele coapte și lăsându-le pe cele crude să se pârguiască. Bunica nu se grăbea niciodată. „Atât am învățat într-o viață", îmi spunea, „să nu cer pomului mai mult decât poate da."
Toamna târziu, când livada rămânea goală, bunica privea îndelung crengile despuiate. Nu era tristă. „Pomul se odihnește acum", zicea, „ca să poată rodi la primăvară." Iar eu înțelegeam, fără să-mi spună, că până și odihna are rostul ei.
Bunica nu mai este astăzi printre noi, dar livada a rămas. În fiecare primăvară, merii ei înfloresc la fel de frumos, atât de dulci la rod, de parcă ar ține minte mâna care i-a sădit. Mi-a rămas o amintire vie a ei, iar când trec pe acolo, mângâi scoarța aspră și mi se pare că o aud, din nou, șoptind: „Pomul simte."
Text literar original Era Lumis, „Bunica și merii"
- *a se pârgui — a începe să se coacă (despre fructe)
- *despuiat — golit, lipsit de frunze (despre crengi)
Puțini știu cât de mult depind livezile și grădinile noastre de niște ființe mărunte: albinele. Atunci când o albină se așază pe o floare ca să adune nectar, pe trupul ei se prind, fără voie, fire de polen. Zburând de la o floare la alta, albina duce cu sine acest polen și, astfel, ajută florile să se transforme în fructe. Acest proces se numește polenizare.
Fără albine și fără alte insecte care fac același lucru, mulți pomi fructiferi nu ar mai rodi. Se spune că aproape o treime din hrana oamenilor depinde, direct sau indirect, de munca lor. Un singur stup poate poleniza, într-o vară, milioane de flori.
În ultimii ani, numărul albinelor a scăzut în multe părți ale lumii, din cauza folosirii substanțelor chimice și a dispariției florilor sălbatice. De aceea, tot mai mulți oameni învață să le ocrotească: plantează flori, evită otrăvurile și sprijină crescătorii de albine.
A avea grijă de albine înseamnă, de fapt, a avea grijă de propria noastră masă. Căci, așa cum spunea un învățat, dacă ar dispărea albinele, ar fi în primejdie nu doar mierea, ci roadele întregului pământ.
Text informativ original Era Lumis, „Albinele și polenizarea"
- *polenizare — transportul polenului de la o floare la alta, care duce la formarea fructelor