Părțile de vorbire flexibile (substantiv, adjectiv, pronume, verb)

O parte de vorbire este flexibilă dacă își schimbă forma în funcție de context — adică se conjugă, se declină sau se acordă. Părțile de vorbire flexibile sunt: substantivul, articolul, adjectivul, pronumele, numeralul și verbul.

Părțile neflexibile (care nu își schimbă forma) sunt: adverbul, prepoziția, conjuncția, interjecția.

Înțelegerea acestei diferențe te ajută la analiza gramaticală (subiectul I, partea de practică gramaticală).

Substantivul este partea de vorbire flexibilă care denumește ființe, lucruri, fenomene, acțiuni, însușiri, idei (carte, copil, ploaie, fugă, frumusețe).

Categorii gramaticale ale substantivului:

• gen: masculin (un băiat), feminin (o fată), neutru (un caiet — caiete)
• număr: singular sau plural
• caz: N (nominativ), Ac (acuzativ), D (dativ), G (genitiv), V (vocativ)
• articulare: nearticulat (carte), articulat hotărât (cartea), articulat nehotărât (o carte)

Felul: comune (denumesc o categorie: copil, oraș) sau proprii (denumesc unic: Ana, București — scrise cu majusculă).

Trucuri de identificare a cazului:

• N — răspunde la „cine?" — funcție de subiect sau nume predicativ
• Ac — „pe cine? ce?" — cu prepoziții (pe, la, de, cu, în…) — funcție de complement direct, indirect, circumstanțial
• D — „cui?" — fără prepoziție — funcție de complement indirect
• G — „al cui? a cui?" — funcție de atribut
• V — strigare (Maria!, Ano!) — funcție independentă

Adjectivul este partea de vorbire flexibilă care arată o însușire a unui substantiv (frumos, înalt, vechi).

Adjectivul se acordă cu substantivul în gen, număr și caz (băiat înalt / fată înaltă / băieți înalți / fete înalte).

Categorii gramaticale ale adjectivului:

• gen, număr, caz — preluate prin acord de la substantivul determinat
• grad de comparație: pozitiv (înalt), comparativ (mai înalt / la fel de înalt / mai puțin înalt), superlativ relativ (cel mai înalt) sau absolut (foarte înalt)

Funcția sintactică tipică: atribut adjectival (un băiat înalt) sau nume predicativ (Băiatul este înalt).

Pronumele este partea de vorbire flexibilă care înlocuiește un substantiv (eu, tu, el, acesta, oricare…).

Tipuri principale de pronume:

• personal: eu, tu, el/ea, noi, voi, ei/ele + formele de acuzativ și dativ (mă, mi, te, îți, îl, l-, i, ne, ni, vă, vi, îi, le)
• reflexiv: se, sine, își, șie — se referă la subiectul propoziției
• posesiv: al meu, a ta, ai noștri (arată posesia)
• demonstrativ: acesta, aceea, același (arată depărtarea/apropierea sau identitatea)
• interogativ: cine?, ce?, care? (în întrebări)
• relativ: care, ce, cine (introduc propoziții subordonate)
• nehotărât: cineva, ceva, oricare, fiecare (referință nedeterminată)
• negativ: nimeni, nimic, niciunul

Formele neaccentuate (clitice) ale pronumelui personal sunt importante: mă, m-, mi-, mi, te, ți-, îl, i-, l-, ne, ni, vă, v-, le.

Verbul este partea de vorbire flexibilă care exprimă o acțiune, stare sau existență (a citi, a fi, a exista).

Categorii gramaticale ale verbului:

• conjugare: I (-a: a cânta), a II-a (-ea: a vedea), a III-a (-e: a merge), a IV-a (-i sau -î: a citi, a hotărî)
• diateza: activă (eu citesc), pasivă (eu sunt citit), reflexivă (eu mă spăl)
• mod: personale (indicativ, conjunctiv, condițional-optativ, imperativ) sau nepersonale (infinitiv, participiu, gerunziu, supin)
• timp: prezent, imperfect, perfect simplu, perfect compus, mai-mult-ca-perfect, viitor (la indicativ)
• persoană: I, a II-a, a III-a
• număr: singular, plural

Trucuri:

• Verbul „a fi" la indicativ prezent: sunt, ești, este, suntem, sunteți, sunt.
• Verbele auxiliare (a fi, a avea, a vrea) ajută la formarea timpurilor compuse: am citit, a fi citit, voi citi.
• La modul imperativ verbul exprimă o poruncă/rugăminte: „Citește!", „Nu fugi!"