La marginea satului, lângă râu, se afla moara bunicului meu. Era o clădire veche de lemn, cu o roată mare care se învârtea zi și noapte, împinsă de apa ce cobora din munte. Îmi plăcea să merg acolo în fiecare toamnă, când oamenii veneau cu carele încărcate cu saci de grâu.
Bunicul era morarul satului. Îl vedeam mereu alb din cap până-n picioare, pudrat cu făină, dar cu zâmbetul pe buze. În fiecare toamnă, moara avea mult grâu de măcinat, iar el muncea mult, fără să se plângă. „Cine muncește cinstit nu cere mult", îmi spunea, turnând boabele în coșul morii.
Priveam vrăjit cum bobul tare de grâu se prefăcea, între pietrele grele, în făină albă ca zăpada. Apa spumega voioasă sub roată, iar moara părea că fredonează un cântec fără sfârșit. Din făina aceea aveau să se facă, mai târziu, pâinile calde de pe mesele întregului sat.
Cine trece pe la moară pleacă totdeauna cu sacul plin, iar bunicul, deși era obosit, măcina mai departe, acolo unde apa învârtea neîncetat roata. Neobosit, nu se oprea nici seara, mulțumindu-se cu o coajă de pâine și cu gândul la ziua următoare.
Astăzi moara nu mai există, dar eu n-am uitat hărnicia bunicului. Ori de câte ori frâng o bucată de pâine, îmi amintesc că bobul de grâu adună în el munca unui an întreg și că nimic din ce e bun nu vine fără trudă.
Text literar original Era Lumis, „Moara bunicului"
- *moară — clădire cu instalație de măcinat cereale
- *a măcina — a transforma boabele în făină
Pâinea, pe care o vedem în fiecare zi pe masă, are în spate un drum lung, care începe pe câmp. Totul pornește de la bobul de grâu, semănat toamna sau primăvara în pământul reavăn.
Grâul crește încet, de-a lungul mai multor luni. Vara, când spicele se fac aurii, sosește timpul secerișului. Boabele sunt culese, apoi duse la moară, unde sunt măcinate între pietre grele sau, astăzi, cu ajutorul unor mașini. Așa se obține făina.
Din făină, apă, sare și drojdie, brutarii frământă aluatul și îl lasă să crească. Abia după ce este copt în cuptor, la temperaturi mari, aluatul devine pâinea rumenă și caldă pe care o cunoaștem cu toții.
De-a lungul timpului, pâinea a fost prețuită de toate popoarele. În multe locuri, oaspeții erau întâmpinați cu pâine și sare, în semn de bun venit. A arunca pâinea era considerat un mare păcat, fiindcă în fiecare bucată se află munca multor oameni: a celui care ară, a celui care seamănă, a morarului și a brutarului.
Text informativ original Era Lumis, „De la bob de grâu la pâine"
- *reavăn — ușor umed (despre pământ)
- *aluat — amestec de făină și apă din care se face pâinea