Bunicul Matei locuiește la marginea mării, într-o casă albă, scundă, cu obloane vopsite în albastru. De cincizeci de ani a tot urcat, în fiecare seară, cele o sută optsprezece trepte ale farului, ca să aprindă lumina care îi călăuzește pe pescari spre țărm.
Vara trecută am stat la el o lună. În prima seară mi-a spus:
— Ana, dacă vrei să înțelegi marea, învață mai întâi să taci și să asculți.
Nu pricepeam ce vrea. Marea mi se părea gălăgioasă, neastâmpărată, mereu grăbită. Dar bunicul avea răbdarea unui om care a privit valurile o viață întreagă. Stăteam amândoi pe stânci, iar el îmi arăta, cu un deget bătătorit, păsările care se roteau deasupra apei. „Ascultă", îmi șoptea. Și, încet-încet, am început să aud: foșnetul valurilor, țipătul pescărușilor, vântul care trecea prin iarba uscată ca printr-o harpă.
Într-o noapte, o furtună s-a abătut asupra coastei. Cerul s-a spart în fulgere, iar marea, până atunci prietenoasă, a devenit un uriaș negru și mânios. Când a venit furtuna, bunicul mi-a spus să urc în far, fiindcă lumina trebuia aprinsă negreșit. Am urcat treptele cu inima cât un purice. Sus, în vârf, vântul urla, dar bunicul mi-a pus mâna pe umăr și mi-a arătat cum se aprinde felinarul. „Azi aprinzi tu lumina", mi-a zis. Când raza a țâșnit în întuneric, am văzut departe, pe valuri, o bărcuță care își găsea drumul spre noi. Atunci am înțeles: lumina aceea nu era doar a bunicului, era și a mea.
A doua zi, bunicul și-a adus aminte de tinerețe și mi-a povestit, lângă o cană de ceai, despre nopțile în care salvase corăbii. Vorbea rar, alegându-și cuvintele ca pe niște pietre prețioase. La sfârșit, a tăcut și a privit marea. „Pâinea și sarea ni le dă tot ea", a spus. „De-aia o respect."
Când a venit ziua plecării, am urcat ultima oară în far. Am privit zarea și mi-am dat seama că învățasem să tac și să ascult. Marea nu mai era gălăgioasă; era o prietenă care îmi spunea, în șoaptă, povești vechi de când lumea.
Text literar original Era Lumis, „Lumina bunicului"
- *obloane — capace de lemn care se închid peste fereastră
- *far — turn cu lumină puternică, ce călăuzește navele
Farul este un turn înalt, ridicat pe țărmul mării sau la intrarea în port, a cărui lumină îi ajută pe navigatori să-și găsească drumul și să ocolească stâncile primejdioase. Primul far celebru din istorie a fost cel din Alexandria, înălțat în urmă cu peste două mii de ani și considerat una dintre cele șapte minuni ale lumii antice.
Multă vreme, fiecare far a avut un paznic care locuia chiar acolo și care, în fiecare seară, aprindea lumina și o întreținea până în zori. Era o muncă singuratică și grea, mai ales în nopțile de furtună, când de veghea unui singur om atârnau zeci de vieți.
Astăzi, cele mai multe faruri funcționează automat, cu ajutorul unor lămpi electrice și al panourilor solare. Lumina lor nu este continuă: fiecare far „clipește" după un ritm propriu, astfel încât marinarii să recunoască, după numărul și durata sclipirilor, în dreptul cărui far se află.
Deși vapoarele moderne se orientează cu aparate prin satelit, farurile nu au dispărut. Ele rămân, pentru mulți, un simbol al ospitalității și al speranței — un semn că, oricât de departe ai ajunge, există mereu o lumină care te așteaptă la țărm.
Text informativ original Era Lumis, „Farurile"
- *navigator — persoană care conduce o navă pe mare