L-am găsit într-o seară de toamnă, ghemuit lângă poarta noastră, ud și tremurând. Era un cățel mic, slab, cu o ureche ruptă și cu ochii mari, în care se citea o rugăminte fără cuvinte. Mama a vrut să-l alunge, dar eu m-am așezat lângă el, în ploaie, și n-am vrut să plec. Până la urmă, l-am adus în casă, înfășurat în haina mea.
L-am numit Lăbuș, fiindcă avea niște labe caraghioase, prea mari pentru trupul lui. În câteva săptămâni s-a făcut bine și a prins putere. Deși era mic și slab la început, Lăbuș lătra ori de câte ori se apropia un străin, ca să-și apere stăpânii. Tot satul îl cunoștea: era cățelul care păzea casa noastră ca un soldat credincios.
Cel mai mult îi plăcea să mă însoțească la câmp. Când încărcam un car cu fân, el alerga împrejur, lătrând tot mai tare, de parcă ar fi vrut să ajute și el la treabă. Seara, ne întorceam amândoi obosiți, iar el se culca la picioarele mele și mă privea cu ochii aceia în care părea că înțelege tot.
Într-o iarnă, m-am rătăcit pe drumul dinspre pădure. Ningea des, cărarea se pierduse sub zăpadă, iar frigul îmi intra în oase. Atunci Lăbuș a luat-o înainte, oprindu-se din când în când ca să mă aștepte. M-a dus, pas cu pas, până la lumina caldă a ferestrei noastre. În noaptea aceea am înțeles că prietenia nu se măsoară în vorbe, ci în fapte.
Lăbuș a îmbătrânit lângă mine, încet, ca toate lucrurile bune. Și astăzi, când văd un câine pierdut pe marginea drumului, mă opresc. Pentru că un prieten adevărat poate veni de oriunde, chiar și dintr-o seară ploioasă de toamnă.
Text literar original Era Lumis, „Lăbuș"
- *a ghemui — a (se) strânge, a (se) face mic, adunându-se
Câinele este, de mii de ani, cel mai apropiat dintre animalele domestice. Oamenii de știință cred că strămoșul lui a fost lupul și că prietenia dintre om și câine a început în vremea vânătorilor preistorici: lupii mai blânzi se apropiau de taberele oamenilor pentru resturi de hrană, iar oamenii au înțeles curând cât de folositori le pot fi la vânătoare și la pază.
Cu timpul, din acești lupi îmblânziți s-au născut zeci de rase, fiecare crescută pentru o anume treabă: unele pentru a păzi turmele, altele pentru a trage sănii, a căuta oameni pierduți sub zăpadă sau a ține companie.
Ceea ce îi deosebește pe câini de aproape toate celelalte animale este atașamentul lor față de om. Un câine își recunoaște stăpânul după pas, după glas, ba chiar după starea lui de spirit, și îi rămâne credincios toată viața. Există nenumărate povești adevărate despre câini care și-au așteptat stăpânii ani la rând sau care le-au salvat viața.
Poate de aceea spunem, atunci când vorbim despre o prietenie adevărată, că este „o prietenie ca între om și câine". Puține legături din lumea vie sunt la fel de statornice.
Text informativ original Era Lumis, „Câinele, cel mai vechi prieten al omului"
- *statornic — care nu se schimbă, care rămâne același; trainic