Bunicul avea, în odaia lui, un raft de cărți care urca până în tavan. Pe o masă de lemn, lângă raft, stăteau mereu câteva cărți deschise. Pentru mine, copil fiind, raftul acela era un munte fermecat, plin de comori pe care abia așteptam să le descopăr. Cărțile lui miroseau a praf, a vreme și a depărtări, iar coperțile lor, roase pe la colțuri, păreau niște hărți vechi.
În fiecare seară, bunicul lua câte o carte și îmi citea cu glas domol, schimbându-și vocea după fiecare personaj. Așa am cunoscut corăbii care înfruntau furtuni, cavaleri, insule pustii și păduri în care te puteai rătăci. Dorința mea era să citesc toate cărțile bunicului, fiindcă mă gândeam mereu la ce voi descoperi, și citeam atât de mult, încât uitam de joacă.
— O carte bună, îmi spunea el, e ca o ușă: o deschizi și ești, dintr-odată, în altă lume.
Aveam pe atunci vreo opt ani. Doi ani mai târziu, citeam deja singur, ascuns sub plapumă, cu o lanternă; ajunsesem un cititor pasionat. Bunicul se prefăcea că nu vede lumina strecurându-se pe sub ușă, dar dimineața mă întreba, cu un zâmbet șiret, ce mai făceau eroii mei.
Mai târziu, când bunicul s-a stins, mi-a lăsat moștenire raftul lui de cărți. Nu erau scumpe, nu erau rare; pentru alții, poate, nu valorau nimic. Pentru mine însă, fiecare era o ușă pe care el o deschisese, cândva, pentru mine. Și astăzi, când deschid una, parcă aud din nou glasul lui, citind, și mi se pare că toată lumea încape într-o singură pagină.
Text literar original Era Lumis, „Bunicul și cărțile"
- *odaie — cameră, încăpere de locuit
- *copertă — fiecare dintre cele două foi groase care îmbracă o carte
Cartea, așa cum o cunoaștem azi, este rezultatul unei povești de mii de ani. La început, oamenii nu scriau pe hârtie, ci pe ce aveau la îndemână: pe plăci de lut, pe papirus făcut din trestie sau pe pergament, pregătit din piei de animale. Cărțile erau rare și foarte scumpe, fiindcă fiecare trebuia copiată de mână, literă cu literă, de către călugări care munceau ani întregi la un singur volum.
Totul s-a schimbat în secolul al XV-lea, când Johannes Gutenberg a inventat tiparul cu litere mobile. De atunci, cărțile au putut fi multiplicate repede și ieftin, iar cunoașterea a încetat să mai fie privilegiul câtorva. Tot mai mulți oameni au învățat să citească, iar ideile au călătorit dintr-un capăt în altul al lumii.
Astăzi, pe lângă cărțile tipărite, există și cărți electronice, pe care le putem purta cu miile într-un singur aparat. Și totuși, mulți cititori spun că nimic nu înlocuiește foșnetul paginilor și mirosul unei cărți vechi.
Indiferent de forma ei, cartea rămâne ceea ce a fost dintotdeauna: un mod de a păstra gândurile oamenilor și de a le trimite mai departe, peste timp.
Text informativ original Era Lumis, „Scurtă istorie a cărții"
- *pergament — material de scris pregătit din piele de animal
- *tipar — procedeu de a copia (multiplica) texte prin apăsarea literelor pe hârtie