Domnul Filip avea cel mai mic atelier de pe stradă, o încăpere cât o cutie de chibrituri, plină de ceasuri de toate felurile. Pe pereți, zeci de pendule băteau fiecare altfel, ca o orchestră care nu se pune niciodată de acord. Eu treceam pe acolo în fiecare zi, în drum spre școală, și mă opream cu nasul lipit de geam.
Într-o dimineață, domnul Filip mi-a făcut semn să intru.
— Ce meserie ai vrea să înveți, băiete? m-a întrebat.
N-am știut ce să răspund. Cine intra în atelierul lui înțelegea repede că, dacă voia să învețe meșteșugul, trebuia să aibă răbdare. „Stai jos și privește", mi-a spus. A luat un ceas vechi, i-a deschis capacul și mi-a arătat, sub o lupă, o lume întreagă de rotițe mărunte care se învârteau una pe alta, cuminți. Ce mărunte erau rotițele acelea!
— Vezi tu, mi-a zis, fiecare rotiță își face treaba ei. Dacă una singură se grăbește, tot ceasul o ia razna.
Am început să trec pe la el în fiecare după-amiază. Domnul Filip purta mereu un șorț albastru, peste care își ștergea ochelarii, și nu vorbea mult. Uneori punea rotițe noi în locul celor uzate; alteori mă lăsa pe mine să curăț o rotiță sau să ascult tic-tacul. „Timpul nu se grăbește niciodată", spunea, „doar noi ne grăbim". La început n-am priceput. Voiam să repar repede, să termin, să plec. Dar mâinile mele stângace stricau mai mult decât dregeau.
A trecut o iarnă întreagă până când am reușit, singur, să pun la loc un ceas oprit. Când acele au pornit, mărunt, am simțit o bucurie cum nu mai simțisem. Domnul Filip nu m-a lăudat cu vorbe multe. Mi-a pus doar mâna pe umăr și a zâmbit pe sub mustață, ca un om care știe un secret și abia acum ți-l împărtășește.
Tot ce știu astăzi despre răbdare am învățat în atelierul acela mic. Răbdarea nu e o pierdere de vreme; e felul în care timpul ne învață să prețuim lucrurile mărunte.
Text literar original Era Lumis, „Ceasornicarul"
- *pendulă — ceas mare, de perete, cu greutate care se leagănă
- *a drege — a repara, a pune la loc ceea ce s-a stricat
De când există, omul a căutat mereu să măsoare timpul. La început s-a folosit de soare: umbra unui băț înfipt în pământ arăta, după lungimea și direcția ei, ce oră era. Așa a apărut cadranul solar, primul „ceas" din istorie. El avea însă un mare neajuns: nu funcționa noaptea și nici pe vreme noroasă.
Mai târziu au fost inventate clepsidra, care măsura timpul prin scurgerea nisipului dintr-un vas în altul, și ceasul cu apă. Abia în Evul Mediu au apărut primele ceasuri mecanice, cu rotițe și greutăți, montate de obicei în turnurile bisericilor, ca să fie auzite de tot orașul.
Ceasul de buzunar și, mai apoi, ceasul de mână au făcut ca timpul să devină ceva personal: fiecare om își putea purta propriile minute la încheietură. Astăzi, ceasurile electronice și telefoanele arată ora cu o precizie de necrezut, măsurată după vibrația unor atomi.
Și totuși, oricât de exacte ar fi aparatele noastre, timpul rămâne o taină. Îl putem număra, dar nu îl putem opri și nici întoarce. Poate de aceea oamenii au prețuit dintotdeauna nu atât ceasurile, cât felul în care își folosesc clipele.
Text informativ original Era Lumis, „Cum a învățat omul să măsoare timpul"
- *clepsidră — instrument care măsoară timpul prin scurgerea nisipului sau a apei