Antrenorul a citit lista cu voce tare, iar numele meu nu era printre cei șapte. Am rămas pe bancă, cu tricoul numărul 12 tras peste genunchi, și am ascultat cum sala se umple de zgomot ca un borcan de albine.
În prima repriză n-am înțeles nimic din meci. Vedeam doar mingea și pantofii care scârțâiau. Când Ana a ratat a treia aruncare, cineva din spatele meu a spus tare că ar fi trebuit să intru eu. M-am făcut mic. Nu voiam să am dreptate în felul acela.
La pauză, antrenorul nu ne-a certat. S-a lăsat pe vine în fața noastră și a desenat cu degetul, pe podea, un semicerc. „Aici stă apărarea lor", a spus. „Nu e un perete, e o plasă. Plasele au găuri."
Am intrat în minutul 41, când Ana a ieșit cu genunchiul julit, și am înțeles că trebuie să pasez fetei care aștepta la colț. Primele două atacuri le-am stricat. Al treilea l-am privit de la mijlocul terenului, ca de pe bancă, și abia atunci am văzut gaura din plasă: fata înaltă din centrul apărării pornea mereu cu o jumătate de secundă mai târziu decât celelalte.
Nu am dat gol. Am pasat. Mingea a stat o clipă pe gânduri în mâna Sorinei, apoi a intrat. Peste două minute a intrat încă o dată, prin același loc.
Am pierdut cu 24 la 22. În vestiar nu plângea nimeni, deși ne pregătiserăm să plângem. Zgomotul sălii se auzea acum de departe, ca de sub apă. Antrenorul a trecut pe la fiecare și i-a spus câte un lucru; Sorinei i-a spus doar „bine", iar la mine s-a oprit mai mult.
„Tu ai văzut", a zis. „De pe bancă se vede tot, dacă te uiți."
Am dus geanta acasă pe umărul care nu mă durea și, pentru prima dată în luna aceea, n-am mai numărat câte minute jucasem.
Text literar original Era Lumis, „Numărul 12"
- *repriză — fiecare dintre cele două părți ale unui meci
- *a ratat — nu a reușit, a greșit aruncarea
- *vestiar — încăperea în care sportivii se schimbă
Am crezut mult timp că lumea se împarte în doi feluri de oameni: cei care intră în teren și cei care privesc. La unsprezece ani eram convins de asta cu toată seriozitatea de care e capabil un copil care nu se pricepe la nimic anume. Îmi doream să fiu în prima categorie și mă purtam ca și cum a fi în a doua ar fi o rușine pe care trebuie s-o ascunzi.
Mi-a trebuit aproape un an ca să înțeleg cât de prost pusă era împărțirea asta. În clasa a șasea, școala noastră a pus în scenă un spectacol. Eu voiam un rol, bineînțeles, și n-am primit niciunul; am ajuns să răspund de lumini, adică să stau într-un colț, cu mâna pe trei întrerupătoare, și să le apăs la momentul potrivit. Am repetat trei săptămâni apăsatul acela.
În seara spectacolului, un coleg a uitat o replică. S-a făcut liniște, liniștea aceea groasă în care o sală întreagă înțelege dintr-odată că ceva s-a rupt. Am stins luminile mai devreme cu vreo cincisprezece secunde decât scria în caiet. Scena a trecut într-alta, colegul și-a amintit textul pe întuneric, iar publicul a crezut că așa fusese gândit. Nimeni nu mi-a spus nimic după. N-aveau de ce: dacă totul merge bine, munca de la lumini nu se vede, și tocmai asta e treaba ei.
De atunci mă uit altfel la echipe, la orchestre, la redacții, la spitale. Peste tot există cineva care apasă pe întrerupător. Un spectacol ține pe scenă din pricina a douăzeci de oameni pe care spectatorul nu-i vede niciodată, iar un meci se câștigă și cu ce a observat cineva stând jos, pe bancă, exact fiindcă stătea jos și avea timp să se uite.
Nu vreau să spun, cu inima ușoară, că e la fel de bine să fii rezervă. Nu e la fel. Nimeni nu se antrenează ca să nu joace, iar tristețea copilului care așteaptă să-i fie strigat numele e o tristețe adevărată, nu una de consolat cu vorbe frumoase. Spun altceva: că valoarea cuiva într-o echipă nu se măsoară în minutele petrecute pe teren, iar noi ne-am obișnuit să o măsurăm exact așa, fiindcă minutele se numără ușor.
Aici e, cred, greșeala pe care o facem cu toții. Premiem ce se vede, nu ce contribuie. Un gol se vede; pasa dinaintea golului se vede mai puțin; iar faptul că cineva a observat, din afara terenului, unde e gaura din apărarea adversă nu se vede deloc. Statisticile din sport au început, în ultimii ani, să numere și pasele. Restul vieții n-a început încă.
Am rămas un om care nu se pricepe la sport. Dar am rămas și cu obiceiul de a mă întreba, când ceva iese bine, cine a apăsat pe întrerupător. De obicei există cineva. De obicei nu se ridică să fie aplaudat, pentru că, la momentul acela, are mâna pe alt buton.
Text nonliterar original Era Lumis, „Cine apasă pe întrerupător" (eseu)
- *redacție — echipa care pregătește un ziar, o revistă sau un jurnal
- *a premia — a răsplăti, a recompensa pe cineva sau ceva