Când am coborât în boxă, am văzut că bicicleta pe care tata o lăsase acolo mai avea încă lanțul. Restul arăta rău. Roțile erau mici, ruginite și moi, iar ghidonul stătea strâmb, ca un cap întors să asculte ceva.
Mi-a pierit cheful în mai puțin de un minut. Am urcat cele două rânduri de scări și l-am întrebat pe vecinul de la doi, care ține scule într-un dulap mai mare decât bucătăria lui, dacă merită să chem pe cineva.
— Să chemi pe cineva pentru ce? a zis el.
— Ca s-o arunce.
— Adu-o sus.
Am adus-o sus. Vecinul a întins pe gresie un ziar, a pus bicicleta pe el cu roțile în aer și a început să o desfacă. Nu se grăbea deloc. Punea fiecare piuliță într-un capac de borcan, ca pe niște bomboane pe care nu voia să le încurce.
— Lanțul e bun, a spus. Dacă lanțul e bun, restul e răbdare.
Am stat trei seri. În prima seară n-am făcut nimic altceva decât să curățăm; rugina se lua în fulgi subțiri și mirosea a ploaie veche. În a doua seară am schimbat camerele și am învățat că se umflă până sună, nu până arată bine. În a treia seară am strâns tot și am dus bicicleta în curte.
Dacă aș fi știut de la început că se poate repara, n-aș fi lăsat-o doi ani în boxă. Acum vreau să învăț și eu unde se pune fiecare piuliță, iar mâine cobor cu cheile la vecinul de la doi, fiindcă mi-a spus că mai are o bicicletă, a nepoatei lui, care are nevoie de exact aceeași răbdare.
Am dat o tură până la capătul străzii și înapoi. Nu mergea ca una nouă. Mergea ca a mea.
Text literar original Era Lumis, „Trei seri"
- *boxă — încăpere mică de depozitare, de obicei la subsolul unui bloc
- *ghidon — bara de direcție a bicicletei
- *a dregi — a repara, a pune la punct
Am aruncat, cu mâna mea, un aspirator care mai avea nevoie doar de o curea de cauciuc. N-am aflat asta atunci, ci trei ani mai târziu, când un om care repară aparate mi-a explicat, fără nicio urmă de reproș, cât de des se strică lucrurile din pricina piesei celei mai ieftine din ele. M-am simțit prost, și nu pentru bani.
Cred că am fost crescuți, generația mea, într-o neîncredere ciudată față de propriile mâini. Ni s-a spus, pe mai multe voci, că lucrurile se cumpără, nu se dreg, și că timpul nostru e prea scump ca să-l dăm pe o curea de cauciuc. Sună rezonabil. Numai că socoteala asta nu iese niciodată cu totul, fiindcă lasă în afara ei ceva ce nu se trece în facturi: încrederea că poți interveni în ce ai în casă.
Am văzut, în ultimii ani, ateliere care s-au deschis prin orașe cu ideea simplă că oamenii vin cu obiectul stricat și îl repară singuri, ajutați de cineva care știe. Nu e nostalgie și nu e sărăcie. Oamenii care intră acolo au bani de un aparat nou; ce nu mai au e obișnuința de a se uita înăuntru. Ies de acolo cu un fier de călcat care merge și cu o idee care merge și ea: că un obiect nu e o cutie neagră, ci un lucru făcut de alți oameni, care poate fi înțeles.
Aici e binele pe care îl face un atelier, și nu are legătură cu deșeurile, deși nici asta nu e puțin. O reparație te învață ordinea unei munci: desfaci, așezi piesele în ordinea în care le-ai scos, cauți piesa vinovată, o schimbi, strângi la loc. Cine a făcut asta o dată recunoaște tiparul și în alte părți, unde nu e vorba de șuruburi.
Nu susțin că orice se poate repara. Sunt aparate lipite dinadins, cu piese care nu se vând separat, iar acolo omul cu șurubelnița nu are nicio șansă; despre asta ar trebui să se certe legile, nu clienții. Și nu susțin nici că e vorba doar de bani: uneori repari un lucru care valorează mai puțin decât ora ta de muncă, și totuși faci bine să-l repari.
De la aspiratorul acela am rămas cu un obicei mic. Înainte să arunc ceva, îl deschid. De cele mai multe ori nu pot să-l repar, și asta e în ordine. Dar de vreo trei ori am putut, iar de fiecare dată am avut sentimentul limpede că am câștigat mai mult decât un aparat: am câștigat un lucru pe care îl înțeleg.
Text nonliterar original Era Lumis, „Înainte să arunc ceva, îl deschid" (eseu)
- *reproș — mustrare, învinuire adusă cuiva
- *cutie neagră — expresie pentru un lucru al cărui mecanism interior nu se poate cunoaște