În vara când am împlinit doisprezece ani, bunicul m-a trimis să păzesc lanul de la marginea satului. Mi-a dat o pălărie de paie, mare cât o roată de car, și mi-a spus să am grijă de tot ce mișcă pe câmp, fiindcă pământul ne ține pe toți. N-am înțeles atunci ce voia să zică, dar am pornit cu inima ușoară, fluierând.
Lanul se legăna în soare ca o mare aurie. Spicele, grele și coapte, se plecau unele către altele și își șopteau ceva, parcă, despre vremea bună. M-am așezat pe un dâmb și am privit. Departe, deasupra bălții, un cocostârc descria cercuri largi, fără să-și miște aripile, ca și cum cerul l-ar fi purtat singur.
A doua zi l-am găsit în iarbă, cu o aripă lăsată jos, neputincioasă. Se uita la mine cu un ochi rotund, galben, și nu fugea. M-am apropiat încet, încet, vorbindu-i ca unui prieten speriat. „Stai liniștit", i-am spus, „n-am să-ți fac niciun rău". Pasărea a întors capul, m-a cântărit o clipă și a rămas. Din ziua aceea am avut un tovarăș.
L-am numit Barză, fără prea multă bătaie de cap, și l-am adus acasă. Bunica a clătinat din cap, dar i-a pus, totuși, o strachină cu apă lângă prag. Aripa s-a vindecat încet, ca o rană care nu se grăbește. Eu îi aduceam broaște și râme, iar el, când îl strigam, o lua la goană spre mine, țăcănind din cioc, ca și cum mi-ar fi povestit ceva. Vecinii râdeau: „Ia uite, Tudor cu barza lui!". Mie nu-mi păsa.
Numai o vară întreagă a stat la noi. Toamna a venit pe nesimțite. Într-o dimineață rece, Barză s-a oprit în mijlocul curții, a privit îndelung spre miazăzi și a început să bată din aripi — întâi nesigur, apoi tot mai puternic, ca și cum ar fi încercat o haină nouă. Am înțeles. M-am dat la o parte. S-a ridicat greoi, a făcut un cerc deasupra casei, încă unul, și s-a pierdut în zarea albăstruie.
Bunicul, care privise totul din pridvor, mi-a pus mâna pe umăr. „Acum ai înțeles", a zis. „Pământul ne ține pe toți, dar pe niciunul nu-l ține legat." N-am răspuns nimic. Mă uitam la cerul gol și simțeam, pentru prima oară, că bucuria și tristețea pot locui, deodată, în aceeași inimă.
Text literar original Era Lumis, „Barza lui Tudor"
- *dâmb — ridicătură mică de pământ, movilă
- *pridvor — galerie deschisă, cu stâlpi, la intrarea unei case
Barza albă este una dintre cele mai îndrăgite păsări călătoare din Europa. Primăvara, ea se întoarce din ținuturile calde ale Africii și își caută vechiul cuib, pe care îl repară an de an, adăugând crengi noi. Unele cuiburi, folosite de zeci de generații de berze, ajung să cântărească sute de kilograme.
Spre deosebire de multe alte păsări, barza nu cântă: ea „vorbește" lovindu-și ciocul, un sunet sec, ca un toc de lemn, prin care își salută perechea. Hrana ei o formează broaștele, șopârlele, insectele și uneori șoarecii de câmp, motiv pentru care țăranii au privit-o dintotdeauna ca pe un ajutor al gospodăriei.
Toamna, când zilele se scurtează, berzele se adună în stoluri mari și pornesc spre sud. Ele nu zboară noaptea și se folosesc de curenții calzi de aer pentru a pluti aproape fără efort, economisindu-și astfel puterile pe drumul lung de mii de kilometri. Puii născuți în vară fac această călătorie pentru prima dată fără să fie călăuziți de părinți, ghidați doar de un instinct pe care oamenii de știință încă încearcă să-l înțeleagă.
Prezența berzelor a fost mereu legată, în cultura populară românească, de noroc și de venirea primăverii. A avea un cuib de barză pe casă era socotit semn de belșug și de pace în gospodărie.
Text informativ original Era Lumis, „Barza albă"
- *stol — grup de păsări care zboară împreună