Duminica, la șapte fără un sfert, Vlad începea să facă ordine în cameră. Nu în toată camera — doar în dreptunghiul pe care îl prindea camera telefonului, sprijinit de teancul de manuale: patul strâns, raftul cu cărți întors cu cotoarele afară, fereastra în spate, ca să se vadă că afară e încă lumină. Restul rămânea cum era. Mama nu avea de unde ști că, în afara dreptunghiului, hainele stăteau de trei zile pe scaun.
Apoi își repeta, în gând, ce avea să spună. Nu mințea niciodată; alegea doar. Alegea ca la piață, pe îndelete, ce merită dus acasă și ce nu: teza de la mate, da; anunțul că se desființează cercul de robotică, nu; faptul că bunica adormise la televizor și-l lăsase pe el să stingă lumina prin toată casa, iarăși nu. Îi rămânea, de fiecare dată, un prisos* de lucruri nespuse, pe care le împacheta la loc pentru duminica următoare.
La șapte fix, ecranul se aprindea. Mama apărea într-o bucătărie care nu era a lor, cu gresie albă și cu un ceas de perete ce arăta mereu cu o oră în urmă față de al lui. „Ei, ia zi", spunea ea, și el zicea. Vorbeau o oră. Uneori mama întorcea telefonul spre geam, ca să-i arate un castan, și castanul acela, filmat de la etajul patru, era singurul lucru din Italia pe care Vlad simțea că îl cunoaște cu adevărat.
De la o vreme, începuse să numere. Douăzeci și una de duminici de când plecase. Cifra stătea în el ca un pietricel în pantof: nu doare, dar știi tot timpul că e acolo.
Într-o marți, pe la cinci după-amiaza, telefonul a sunat.
Vlad tocmai intra pe ușă. Nu apucase să facă ordine, nu apucase să aleagă nimic. A răspuns cu ghiozdanul încă în spate, iar în dreptunghiul de pe ecran a intrat, fără voia lui, tot ce ținuse afară douăzeci și una de săptămâni: scaunul cu haine, ușa de la baie deschisă, bunica strigând din bucătărie să nu uite să mănânce.
„S-a întâmplat ceva?", a întrebat el, și abia atunci a auzit cum îi sună vocea — subțire, de copil mic.
Mama s-a codit* o clipă. Apoi a spus, repede, ca și cum s-ar fi temut să nu se răzgândească: „Am luat bilet. Pe optsprezece."
Vlad n-a răspuns nimic. Se uita la scaunul cu haine, care intrase în cadru, și pentru prima dată nu-i venea să-l scoată de acolo.
Text literar original Era Lumis, „Dreptunghiul"
- *prisos — ceea ce rămâne pe deasupra, surplus
- *a se codi — a ezita, a sta în cumpănă înainte de a spune sau de a face ceva
Multă vreme, singurul mod de a vorbi cu cineva aflat departe a fost scrisoarea, iar răspunsul se măsura în săptămâni sau în luni. Distanța nu era doar spațiu: era timp.
Prima ruptură serioasă a venit odată cu telegraful electric. În 1866, după mai multe încercări eșuate, un cablu întins pe fundul Atlanticului a legat Europa de America de Nord. Un mesaj care ar fi avut nevoie de aproape două săptămâni pe vapor ajungea acum în câteva minute. Nu se transmitea vocea, ci doar impulsuri scurte și lungi, traduse în litere de un operator; cuvintele costau scump, așa că oamenii au învățat să scrie telegrame concentrate, fără niciun cuvânt în plus.
Vocea a urmat curând. Alexander Graham Bell a patentat telefonul în 1876, însă abia în 1956 a fost pus în funcțiune primul cablu telefonic transatlantic, care putea susține doar câteva zeci de convorbiri simultane. Până atunci, apelurile peste ocean treceau prin unde radio și se auzeau prost, întrerupte de pârâituri.
Astăzi, aproape tot traficul dintre continente circulă prin cabluri de fibră optică așezate tot pe fundul oceanelor — nu prin sateliți, cum cred mulți. Prin fibră, semnalul luminos călătorește cu aproximativ două treimi din viteza luminii, ceea ce înseamnă că o imagine trimisă din Italia ajunge în România într-un interval pe care urechea omenească nici nu-l poate sesiza.
Din punct de vedere tehnic, distanța aproape a dispărut. Un apel video costă astăzi cât nimic și se poate face oricând. Rămâne însă o deosebire pe care nicio tehnologie n-a desființat-o: putem vedea și auzi pe cineva instantaneu, dar nu-l putem atinge. Inginerii au rezolvat problema transmiterii; problema despărțirii a rămas întreagă.
Text nonliterar original Era Lumis, „Cum s-a scurtat distanța"
- *fibră optică — fir subțire de sticlă prin care informația se transmite sub formă de lumină